Intrarea în Împărăție
Isus trecea prin cetăți și prin sate, dând învățătură și continuându‑Și călătoria spre Ierusalim. Cineva L‑a întrebat: – Doamne, numai câțiva vor fi mântuiți? El le‑a zis: – Străduiți‑vă să intrați pe ușa cea îngustă! Căci vă spun că mulți vor încerca să intre, dar nu vor putea. Luca 13:22-24
Drumeţul întârziat, care se grăbea să ajungă la poarta cetăţii, la apusul soarelui, nu putea să se oprească în drum pentru vreun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era stăpânită de un singur gând – să intre pe poarta cetăţii. Acelaşi gând puternic, zicea Isus, se cere şi de la un creştin. Eu v-am descoperit strălucirea caracterului, care este adevărata strălucire a Împărăţiei Mele. Ea nu vă oferă nici o făgăduinţă de stăpânire pământească; totuşi merită cea mai mare dorinţă şi străduinţă. Eu nu vă chem să luptaţi pentru stăpânirea marilor împărăţii ale lumii acesteia; cu toate acestea nu trebuie să credeţi că nu este nici o luptă de dat sau nici o biruinţă de câştigat. Vă îndemn să vă străduiţi, să vă luptaţi cu disperare, ca să intraţi în Împărăţia Mea spirituală. CMF 141.1
Viaţa creştinului este o bătălie şi o alergare. Dar biruinţa despre care e vorba aici nu poate fi câştigată de puterea omenească. Câmpul de bătaie este inima omenească. Bătălia pe care trebuie s-o dăm – cea mai mare bătălie care a fost dată vreodată de om – este predarea eului personal în faţa voinţei lui Dumnezeu, predarea inimii în faţa iubirii suverane. Omul cel vechi, născut din sânge şi prin voinţa firii pământeşti, nu poate să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Înclinaţiile moştenite, obiceiurile vechi trebuie să fie lepădate. CMF 141.2
Acela care se hotărăşte să intre în Împărăţia spirituală va constata că toate puterile unei firi nerenăscute, sprijinite de forţele împărăţiei întunericului, se ridică împotriva lui. Egoismul şi mândria vor lua poziţie împotriva oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin noi înşine, nu suntem în stare să ne înfrângem dorinţele şi obiceiurile rele, care se luptă pentru supremaţie. Nu putem avea biruinţă asupra puternicului duşman care ne ţine în sclavia sa. Numai Dumnezeu poate să ne dea această biruinţă. El doreşte să avem stăpânire asupra noastră înşine, asupra voinţei şi căilor noastre. Dar nu poate lucra în noi, fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin facultăţile şi puterile date omului. Puterile noastre trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. CMF 141.3
Biruinţa nu este câştigată fără multă rugăciune stăruitoare, fără îngenuncherea eului la fiecare pas. Voinţa noastră nu trebuie să fie silită să conlucreze cu uneltele divine, ci trebuie să se supună de bună voie. Dacă ar fi cu putinţă ca influenţa Duhului lui Dumnezeu să vă forţeze cu o putere de o sută de ori mai mare, aceasta n-ar face din voi adevăraţi creştini, nişte buni cetăţeni ai cerului. Reduta Satanei n-ar fi sfărâmată în felul acesta. Voinţa noastră trebuie să fie aşezată de partea voinţei lui Dumnezeu. Prin voi înşivă nu sunteţi în stare să vă aduceţi planurile, dorinţele şi înclinaţiile în ascultare de voinţa lui Dumnezeu; dar, dacă vreţi să aveţi voinţă, Dumnezeu va lucra pentru voi “răsturnând izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl face rob ascultării de Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.) Atunci veţi duce “până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12-13.) CMF 142.1
Mulţi sunt atraşi de frumuseţea lui Hristos şi de strălucirea cerului, dar dau înapoi când este vorba de condiţiile prin care pot să şi le însuşească. Sunt mulţi oameni pe calea cea largă, nemulţumiţi de drumul pe care merg. Ei doresc să se smulgă din sclavia păcatului şi caută, în propria lor putere, să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Privesc spre calea cea strâmtă şi spre poarta cea îngustă, dar plăcerile egoiste, iubirea de lume, mândria şi ambiţia nesfinţită pun un zid de despărţire între ei şi Mântuitorul. Dacă ar fi să renunţe la propria lor voinţă, la pasiunile sau la idealurile lor, li s-ar cere un sacrificiu în faţa căruia ei şovăie, se clatină şi dau înapoi. Mulţi “vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13, 24.) Ei doresc binele şi se ostenesc să-l facă; dar nu se lipesc de el cu toată inima; nu sunt hotărâţi să şi-l asigure cu orice preţ. CMF 143.1
Dacă dorim să biruim, singura nădejde pentru noi este să unim voinţa noastră cu voinţa lui Dumnezeu şi să lucrăm împreună cu El, oră de oră şi zi de zi. Nu putem să păstrăm eul personal şi totuşi să nădăjduim a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfinţenie, aceasta va fi cu putinţă numai prin renunţarea la eul personal şi prin primirea gândului lui Hristos. Mândria şi îngâmfarea trebuie să fie răstignite. Suntem noi gata să plătim preţul care ni se cere? Suntem noi gata să aducem voinţa noastră în perfectă armonie cu Dumnezeu? Până când nu vom fi dispuşi la aceasta, harul transformator al lui Dumnezeu nu va putea face nici o schimbare în noi. CMF 143.2
Lupta pe care trebuie s-o purtăm este “lupta cea bună a credinţei”. “Iată la ce lucrez eu”, zicea sfântul apostol Pavel, “şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 29.) CMF 143.3
Iacov, în timpul marii strâmtorări a vieţii sale, s-a îndreptat spre rugăciune. El avea o ţintă covârşitoare – să ajungă la transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga stăruitor lui Dumnezeu, un vrăjmaş, cum îşi închipuia el, a pus mâna pe el şi, toată noaptea, Iacov s-a luptat să-şi scape viaţa. Dar nici chiar primejdia care-i ameninţa viaţa nu l-a făcut să se abată de la ţinta pe care şi-o pusese în sufletul lui. Când puterea îi era pe sfârşite, Îngerul s-a folosit de puterea Sa divină şi, printr-o singură atingere, Iacov şi-a dat seama cu cine se luptase. Rănit şi fără ajutor, el a căzut pe pieptul Mântuitorului şi I-a cerut binecuvântarea. El nu voia să-L lase să plece, nici să înceteze cu ruga sa şi Domnul a împlinit cererea acestui suflet pocăit şi fără ajutor, potrivit cu făgăduinţa Sa: “Să caute ocrotirea Mea şi să facă pace cu Mine; da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27, 5.) Iacov s-a rugat cu o inimă hotărâtă: “Nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.) Duhul stăruinţei fusese inspirat de Acela care Se luptase cu patriarhul. El a fost Cel care i-a dat biruinţa şi i-a schimbat numele din Iacov în Israel, zicând: “Ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor.” (Geneza 32, 28.) Lucrul pentru care Iacov se luptase în zadar, prin propriile sale puteri, a fost câştigat prin predarea eului şi prin credinţă stăruitoare. “Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” (1 Ioan 5, 4.) CMF 144.1
Sursă: Ellen White Writings